Disclaimer: Sarpele de Argint este proiectul meu principal. Dar:
1. Inca lucrez la el aka il scriu de mana si nu am ajuns nici macar la jumate i-ar povestea cam fuge de mine
2. Stiu deja ca o sa sufere schimbari cand voi incepe sa il scriu la calculator ca sa il editez

Asa deci, ce voi posta aici, din cand in cand, sunt fragmente la intamplare, care nu au o ordine anume si nu vor avea neaparat legatura unul cu celalalt. Vor fi fie bucati din trecutul personajelor, fie mici studii de personaj. Voi incerca sa explic cat de cat contextul inainte de fiecare fragment, dar avand in vedere ca fac parte din ceva mai mare si mai complex, nu vor fi mereu clare.

Critica: Accept orice fel de critica atata timp cat este argumentata. Vreau sa imi imbunatatesc stilul si comenatrii de genu "misto next"sau "nu am inteles nimic din ce se intampla aici" nu ma ajuta :)) Vreau sa stiu "de ce-ul" din spatele lor ^^. De asemenea raspund la orice fel de intrebari despre personajele sau situatiile prezentate.

Trigger/Content warning: Lucrarea in sine abordeaza teme destul de dure. Le voi mentiona aici cand acestea apar.

Clarificari: Urmatoarea scena a fost partial inspirata de Blackbriar - Cry of a Banshee (varianta acustica) partial de dorinta mea de a explora personaje cu care nu am avut ocazia sa scriu prea mult. Ma refer aici in principal la Eimear, care este o Banshee, un mesager al mortii in mitologia Irlandeza. Am profitat de ocazie sa incerc sa imi dau seama cum functioneaza puterile ei si cum ar interactiona cu doua dintre personajele importante ale romanului.

Începea ca un zumzet. Un murmur de voci prea departe și prea șoptit pentru a fi înțeles. Nu se oprea. Timp de zile întregi, uneori săptămâni, bâzâitul era o prezență neîntreruptă. Era mereu prezent pe fundal indiferent de situație. Eimear îl auzea din nou după aproape doisprezece ani și nu știa ce să facă cu el. Ultima dată când îl auzise fusese încet și adesea întrerupt. Îl ignorase atunci, iar avertismentul ei, mereu fidel, mereu din timp, venise mult prea târziu. Mesajul ei, strigătul, fusese inutil.

Se ridică din patul moale cu lenjerie albă și începu să străbată coridoarele. Pașii ei ușori abia atingeau podelele de lemn sau piatră ale conacului. Trecu din aripă în aripă, din cameră în cameră. Saluta din când în când câte un membru al familiei și se oprea să stea puțin cu copiii ce îi solicitau atenția, dar pleca repede, nepierzându-și concentrarea. Studia chipuri, își trecea discret palmele cu degete lungi si slabe peste brațe și creștete, ascultând mereu sunetul. În cei șase sute de ani de când se alăturase clanului și luase numele O’Duinn învățase să fie discretă când căuta următoare victimă a Morții.

Nimic! Făcuse turul casei de cel puțin trei ori. Petrecuse ore întregi căutând și vorbind cu fiecare locuitor disponibil. Nimic! Sunetul rămase la fel! Gâtul ei era lin precum un lac rece și limpede. Nici urmă de urletul ce știa că trebuia să vină.

Ieși afară, mutându-și atenția către domeniul vast și cerul senin. Undeva în est se afla orașul în care o parte din membri familiei lucrau și studiau. Nu voia să ajungă acolo. Nu îi plăcea să părăsească proprietatea, deși stia că doamnele ar fi fost încântate dacă se decidea, fie și aparent brusc, să le însoțească și să le ajute la treburi. Sunetul nu o purtase niciodată atât de departe. Clătină ușor din cap, șuvițe lungi, blonde acoperindu-i umerii. Decise că avertismentul nu putea veni dinspre oraș, dar proprietățile învecinate erau încă o posibilitate.

Picioarele goale nu lăsau nicio urmă pe pământul umed al pădurii. Cărările vechi nu aveau nicun secret față de ea. Cunoștea fiecare colțișor, fiecare ramură, scorbură, piatră, și scurtătură. Pe măsură ce inainta era atentă la orice modificare a sunetului, asemeni unui liliac ce vrea să depisteze obstacole. Nu avea o țintă anume. Urma aceleași drumuri de secole, sărind peste rădăcini și pietre, cățărându-se pe copaci căzuți și evitând pe cât posibil plantele ce i-ar fi agățat rochia lungă, deși stricăciunile dispăreau repede.

Ieși dintre copaci undeva lângă o șoșea nu foarte aglomerată. Inspiră adânc, citind aerul pentru explicații adesea criptice. Nimic! În afară de o briză răcoroasă ce pentru alții era bine-venită, dar care nu avea nicun efect asupra trupului ei. Închise ochii și porni încet pe marginea drumului, lăsându-și celelalte simţuri să o conducă.

̶ Eimear!

Vocea o făcu să se oprească. Se intoarse brusc, confuzia găsindu-și locul pe chipul ei. O cunoștea bine, dar bărbatul din fața ei nu corespundea imaginii bine întipărite in memoria ei. Părul scurt, roșcat, fața nerasă, privirea ageră și hainele lejere, de obiei în culori calde, erau înlocuite de de plete negre prinse în coadă, o barbă deasă închisă la culoare, ce acoperea obrajii supți cu pomeți mult prea proeminenți, un costum cenușiu de in și ochi ce se duceau constant undeva în dreapta, în loc să rămână fixați asupra ei.

̶ A trecut ceva timp, Mer Mer! i se adresă pe un ton prietenos, aproape cald, inchizând portiera mașinii, un Peugeot negru, nu înainte de a lăsa să coboare de pe locul din spate un mieluț alb nu mai mare de trei luni, ce începu să țopăie vesel. Să nu pleci departe, Fearán!

Eimear se încruntă, atât la auzul vechii porecle, pe care doar cei mici o mai foloseau din când în când, cât și la numele celui ce părea a fi companionul barbatului.

̶ Ce cauți aici, Buach? îl întrebă calmă, mascând curiozitatea ce îi ridica tot felul de întrebări în minte. Creșterea în volum a uneia dintre vocile șoptite nu îi ajuta situația, ceva asemănător cu un fior de neliniște străbătându-i spatele.

̶ Da, știu deja asta! murmură nemulțumit bărbatul, mutându-și iar privirea de la umărul ei drept la fața ei. Eram doar în trecere. Nu te uita aşa urăt la mine, Mer! îi răspunse amuzat banshee-ului, dând din mână cu intenția de a-i alunga temerile. Doar nu ai început să te iei după legile noastre, nu?

Eimear își presă buzele subțiri. Erau multe lucruri pe care ea nu le înțelegea despre lumea modernă în care timpul o purtase pe râul lui liniștit. Asta nu se aplica și când venea vorba de legi și reguli. Prin natura ei, Eimear nu era supusă lor, însă le cunoștea bine. Îl privi cu o eleganțâ rece, lipsită de familiaritatea pe care i-o arătase cu ani în urmă.

̶ În trecere? Când ești dat în urmărire? îl întrebă cu prefăcută curiozitate și inocența ce intenționat expresia facială nu i le reda.

Buach își rezemă relaxat spatele de mașină, ridicând privirea spre copacii în spatele cărora știa că se afla conacul cu bibliotecile sale vaste. Nu îi răspunse. A nu o minți pe Eimear era un din puținele principii morale ce îi rămaseră neschimbate. Ridică ușor din umeri, un mic zâmbet răsărind prin bărbă. Privirea i se mută din nou pe umărul banshee-ului. Stătu preț de câteva secunde. aparent ascultând vântul și dansul frunzelor. Clătină ușor din cap, degetele albe găsindu-și loc pe portieră pentru a ciocăni de câteva ori.

̶ Nu caut probleme, vreau doar niște cărți! încercă să se explice, picături de sinceritate îmbibând cuvintele.

Atitudinea lui Eimear se schimbă. Chipul i se înăspri, transformându-se într-o mască de piatră rece. Își îndepărtă picioarele, iar brațele îi atârnau puțin departe de corp, vrând parcă să protejeze tot ce o înconjura.

̶ Pleacă! spuse scurt, tăios ca șfichiuitul de bici.

Buach înghiți în sec nesigur și confuz. Respingerea ei, atât de clară și lipsită de umanitate era o pastilă greu de înghițit. Își mută ochii în jos, puţin spre dreapta. Degetele mâinii se strânseră puțin fară a-i atinge, însă, palma.

̶ Mai durează mult? O să întârziem!

Eimear își mișcă puțin capul în direcția noului glas. Era feminin, nerăbdător, dar, din câte își putea da seama, inocent și bine dispus.
De pe locul șoferului își făcu apariția o femeie puțin trecută de patruzeci de ani. Nu era foarte înaltă, purta o rochie gri-albăstruie, frumos croită. Umerii îi erau acoperiți de o boleră albă de in, scoțându-le în evidență delicatețea. Părul negru, ce contrasta puternic cu pielea ei albă ca laptele,  îi era prins într-o coadă lejeră. Ocoli mașina, pantofii cu negri cu toc cui bocănind ușor pe asfaltul încins.

̶ Sper că nu te-am deranjat prea tare, și că îl vei ierta. Nu prea e în apele lui de câteva luni, îi spuse pe un ton cald, compătimitor. Purta o pereche de ochelari de soare negri de firmă pe care îi scoase, lăsând la vedere ochii mari, verzi-albaștri

Îi trimise pe Buach și pe miel în mașină printr-o mișcare fină a brațului și o privire ce conținea un ordin nerostit. Deși se încruntă, bărbatul îi urmă indicația, deschizând portiera din spate pentru companionul ce țopăi vesel la locul lui. De îndată ce auzi ușa închizându-se în spatele ei, femeia mai făcu câțiva pași spre Eimear, dominând-o în înălțime.

̶ Cred că ar fi mai bine pentru toată lumea să uitam această întrevedere, nu ești de acord? îi sugeră.  Tonul ei, ce înainte fusese aproape copilăresc, căpătând o notă, sau mai multe de cruzime.

Eimear deschise gura să protesteze. I se părea absurd! Cum să uite așa ceva? De ce? Nici nu voia să audă! Cuvintele însă îi muriră în gât. Ceva din privirea femeii, din atitudinea si mai ales din vocea ei o opri. Nu știa ce răspuns dăduse, sau dacă dăduse vreunul măcar, dar femeia se întoarse la mașină și plecă fără vreun alt cuvânt.

Câteva minute mai târziu, banshee-ul își făcea drum din nou prin pădure, intorcându-se la conac. Întrevederea ii dădea o stare de neliniște. O amintire ce tot revenea, dar nu simțea nevoia să povestească cuiva despre asta. Să respecte cerința femeii, măcar o perioadă de timp.

Se concetra pe cărarea din fața ei și pe zumzetul șoptit ce nu o părăsise nicio clipă. Putea simți totuși absenta uneia dintre voci. Una familiară.