Leloush nu era tocmai genul de bărbat care îşi expunea sentimentele cu prea mare uşurinţă. Nu pentru că nu le avea, dar învăţase încă de copil că emoţiile duc la slăbiciuni, iar vulnerabilitatea te poate costa moarta. Învăţase şi să ascundă orice fel de reacţie, sentiment, teamă, ajungând să se robotizeze aproape compet şi să fie gata să conducă mafia. Lucrurile se dăduseră până peste cap atunci când o cunoscuse pe ea, pentru că tot acel plan de a renunţa la paleta de sentimente pe care orice om o are. Încercase din răsputeri să îşi asculte mama şi să nu iubească, ştiind că avea să sufere poate şi mai mult decât o făcuse deja. Dar nu putuse ...deşi intenţiile lui în apropierea de ea la început erau pur profesionale şi se baza pe abilităţile ei pentru binele organizaţiei mafiote pe care o conducea, treptat ea îi ajunsese cu adevărat pe sub piele. O iubise. O iubise atât de mult încât pusese în pericol toţi anii în care se luptase cu el însuşi, cu adevăratele lui plăceri, doleanţe, dorinţe, visuri, idealuri, ca să devină soldatul perfect trimis în războiul infracţionalităţii pentru că aşa dorise tatăl său. Şi totul pentru ce? Ca să-l trateze de parcă era o mizerie şi nu fiul său?!
Toate aceste lucruri troncăneau în capul lui Lulu în timp ce Jennifer vorbea cu el. Avea un ghiveci acum în loc de creier. Impactul accidentului îl cam făcuse să fie uşor ameţit şi avea nişte confuzii în capul său şi câteva lucruri care nu se conectau, dar unele lucruri le ştia sigur chiar şi aşa avariat.
Jennifer... asta e lupta mea, nu lupta ta. Nu vreau să fiu afectată. E tatăl meu, nu pot sta departe de el. Doar unul dintre noi va rămâne în viaţă, mi-a declarat război, aia e lumea în care trăim eu şi el. Nu îţi pot face o promisiune de care nu mă voi ţine.
Făcu o grimasă pentru că îl apucară iar durerile, întrucât se mişcase într-una, în ciuda recomandărilor prietenului lui Jennifer să stea cât mai potolit.
Promite-mi, îi ceru din nou, pentru că ceea ce făcuse ea mai devreme nu fusese promisiunea pe care Leloush aşteptase să o audă.